S-a aruncat la picioarele lui Stalin și, mândru de strămoșii daci, a pus un plugar ministru al agriculturii. Grozăviile lui Petru Groza, primul șef de guvern comunist al României

Petru Groza, cunoscut în istoria României ca primul șef de guvern comunist, a fost un personaj fascinant și controversat. Deși nu a fost niciodată membru al Partidului Comunist Român, Groza a fost omul care a condus și a modelat schimbările dramatice în țara noastră imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial. Moșier, om de afaceri prosper, avocat și om politic, el a devenit liderul primului guvern comunist din România, instaurat în martie 1945. De-a lungul timpului, poveștile și miturile legate de Petru Groza au devenit parte din folclorul politic românesc, oferind o imagine colorată asupra unei perioade complexe din istoria țării.

Cum l-a impresionat pe Stalin

Una dintre cele mai cunoscute povești despre Petru Groza este legată de felul într-o oarecare măsură teatral prin care l-a impresionat pe liderul sovietic, Iosif Stalin. Povestea, relatată în cartea „Corneliu Coposu – Dialoguri cu Vartan Arachelian”, descrie momentul în care Groza s-a aruncat într-un gest dramatic la picioarele lui Stalin, înspărinzându-i-le cu o adâncă reverență. Groza a povestit că scena a avut loc pe când Stalin stătea pe o estradă, iar el s-a aruncat la picioarele sale spunând: „În sfârșit, mi-am atins idealul de mic copil. Ziua asta va fi cea mai frumoasă din viața mea.” Această reprezentație teatrală l-a impresionat profund pe Stalin, care l-a ridicat de jos și l-a îmbrățișat, considerându-l un om de încredere. Prin această reprezentație, Groza a reușit să întoarcă majoritatea consilierilor sovietici și chiar pe Stalin însuși în favoarea sa.

Această poveste reflectă abilitatea de a se adapta contextului politic și capacitatea de a „juca teatru” pentru a obține ceea ce dorea. De fapt, Groza s-a definit chiar el drept un „teatralist fără pereche”, ceea ce l-a ajutat să pătrundă în cercurile puterii dominate de sovietici și să se mențină într-o poziție influentă, deși nu era membru al Partidului Comunist. Această abilitate de a manipula prin carismă și gesturi teatrale a contribuit la succesul său politic într-o perioadă dominată de incertitudini și presiuni externe.

Plugarul Romulus Zăroni, ministru al agriculturii

Una dintre cele mai controversate decizii ale lui Petru Groza a fost numirea unui plugar, Romulus Zăroni, în funcția de ministru al agriculturii. Romulus Zăroni, originar din satul Nădăștia de Sus, județul Hunedoara, era cunoscut mai degrabă ca fiind un om simplu, plin de entuziasm, dar lipsit de o educație formală amplă. Totuși, Zăroni era omul de încredere al lui Groza și un membru marcant al Frontului Plugarilor, organizație care avea să joace un rol important în promovarea politicilor agrare ale regimului.

Această numire a fost percepută cu ironie de mulți contemporani, unii susținând că Zăroni era semianalfabet și nu avea deloc competențele necesare pentru a ocupa un astfel de post. Alții, în schimb, au văzut în acest gest o demonstrație a mândriei față de „rădăcinile” autentice ale țăranilor români și o dorință de a rupe cu vechea elită burgheză. Groza, moșier și el, avea o apreciere aparte pentru țărănime, afirmând că „acest țăran voinic avea agricultura în sânge”.

În memoriile sale, Groza menționa că, într-una din vizitele sale la casa lui Zăroni, a fost impresionat de pasiunea și dedicația acestuia pentru agricultură. Romulus Zăroni îl întâmpinase cu o masă simplă, compusă din ceapă și slănină, ceea ce l-a făcut pe Groza să își amintească de gusturile copilăriei. Această relație directă cu țăranii și experiențele sale personale legate de viața agricolă i-au întărit convingerea că Zăroni era omul potrivit pentru a conduce Ministerul Agriculturii.

Numirea lui Zăroni ca ministru a fost un simbol al schimbărilor politice și sociale majore pe care regimul le promova în acea perioadă. Groza a văzut în Zăroni o figură potrivită pentru a ilustra faptul că țărănimea avea să fie pusă în centrul politicilor guvernamentale și pentru a arăta că, în noua eră, oricine putea ajunge la putere, indiferent de originea sa socială. Totuși, Zăroni a rămas un personaj controversat, fiind acuzat de incompetență și de luarea unor decizii neprofesioniste, precum naționalizarea forțată a terenurilor agricole.

Relația cu regele Mihai și abdicarea forțată

Un alt moment crucial din cariera lui Petru Groza a fost încă o demonstrație de putere și de supunere la cerințele Moscovei. În decembrie 1947, Groza a fost protagonistul uneia dintre cele mai importante scene din istoria României moderne: abdicarea regelui Mihai. Într-o atmosferă tensionată, Petru Groza, împreună cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, l-au presat pe regele Mihai să renunțe la tron, folosind amenințări voalate și presiuni constante.

Chiar dacă Groza a susținut că abdicarea a fost un act „prietenesc”, amănuntele povestite mai târziu de regele Mihai sugerează o situație mult mai dramatică. Se spune că Groza ar fi avut un pistol ascuns sub haină, motivând că aceasta era o măsură de precauție, „ca să nu mi se întâmple și mie ce i s-a întâmplat lui Antonescu”. Acest episod reflectă realitatea brutală a tranziției de la monarhie la republica populară, o schimbare care a avut loc fără a se înspăimânta o revoltă și fără victime, dar într-o atmosferă de coerciție și teamă.

După semnarea actului de abdicare, Groza a încercat să minimalizeze tensiunile, susținând în fața Parlamentului că despărțirea de monarhie s-a realizat „în bună înțelegere”. Proclamarea Republicii Populare Române a avut loc în aceeași zi, iar Groza și-a menținut poziția de lider al guvernului. Cu toate acestea, pentru regele Mihai, acea zi a rămas una dintre cele mai amare amintiri ale exilului său forțat.

Mândria de originile dacice

Un alt aspect fascinant în ceea ce privește personalitatea lui Petru Groza era mândria pe care o avea față de originea sa dacică. Provenea dintr-un sat din apropierea cetății Sarmizegetusa și în mod repetat afirma că se simțea un adevărat descendent al dacilor. Această mândrie pentru strămoșii săi daci nu era doar un simplu sentiment personal, ci a fost folosită pentru a alimenta un sentiment naționalist în perioadele de transformări intense.

Groza refuza să accepte ideea de cucerire romană, văzând în „cotropitorul Traian” un inamic al dacilor. Această mândrie deosebită pentru moștenirea autohtonă, asociată cu respingerea cultului „cuceritorului”, arată un aspect profund al personalității lui Groza, caracterizat de atașamentul față de identitatea națională și de dorința de a o întări în contextul unei Românii subjugate intereselor sovietice.

În cartea sa de memorii „Adio lumii vechi”, Groza relata că își considera satul natal, Băcia, drept unul dintre cele mai autentice locuri în care spiritul dacic încă trăia. De asemenea, Groza obișnuia să declare „ultimul meu rege a fost Decebal, după moartea lui am devenit republican”. Aceste cuvinte ilustrează clar viziunea sa naționalistă și convingerea că România ar trebui să își urmeze propria cale, liberă de influențele străine.

Cum a oprit tradiția preoțească a familiei

Petru Groza provenea dintr-o familie cu o tradiție lungă de preoți ortodocși. Strămoșii săi, „din tată în fiu”, au slujit în biserici din Țara Moților și din Valea Streiului. Tatăl său, Adam Groza, a fost preot capelan, iar bunicul său a fost un tribun al lui Avram Iancu, care a luptat în Revoluția de la 1848. Mama sa era, de asemenea, fiica unui preot, astfel încât întreaga sa familie era profund legată de biserică. Totuși, Petru Groza a ales o altă cale. A devenit avocat, apoi om de afaceri și, în cele din urmă, politician.

În contextul României comuniste, legăturile sale cu Biserica au fost întotdeauna complexe. Deși era cunoscut pentru pozițiile sale laice și pentru sprijinirea politicilor de secularizare, Groza a insistat ca înmormântarea sa, în 1958, să aibă loc după ritualul ortodox. Ceremoniile religioase au fost conduse de Patriarhul Justinian, iar la căpătâiul său se spune că Gheorghe Gheorghiu-Dej și-a făcut semnul crucii, un gest remarcabil în acea perioadă atee a României comuniste.

Petru Groza și contradicțiile unei epoci complicate

Petru Groza rămâne o figură paradoxală în istoria României. Un moșier bogat, dar care a condus primul guvern comunist, un om de afaceri prosper, dar în același timp un „teatralist” care a știut cum să-i câștige pe sovietici în favoarea sa. Istoria sa, cu toate legendele care o înconjoară, reprezintă o oglindă a unor vremuri pline de contradicții, în care pragmatismul, supraviețuirea politică și adaptabilitatea erau mai importante ca oricând.

Groza a fost un lider care a știut să navigheze prin apele tulburi ale politicii internaționale și să se adapteze noilor realități impuse de ocuparea sovietică. Figura sa rămâne una de studiat și de înțeles, ca un simbol al transformărilor profunde prin care România a trecut în secolul XX.